Istoria omului se poate scrie si altfel decat prin razboaie, imperii si tratate. Se poate scrie prin croiala unei haine, prin greutatea unei stofe, taietura unei guler, prin felul in care te raportezi la articole atunci cand intri intr-un magazin.
De la vesmantul sacru al preotului egiptean, pana la sacoul croit impecabil dintr-un atelier milanez, omul a folosit hainele ca semn de trecere a timpului. Dintr-o lume in alta. Dintr-o clasa in alta. Dintr-o stare in alta. Moda, in esenta, e ritual. Si, ca orice ritual, cere respect, tacere si initiere.
Inainte ca un brand sa devina „premium” sau „luxury”, el este – sau nu este – un semn recognoscibil intr-o comunitate. Acel semn care spune, fara cuvinte: „am ajuns acolo unde conteaza”. Nu e despre pret. Nici despre calitate, in sensul brut. E despre cum treci nevazut printr-o lume care pare ca nu te asteapta, dar care, de fapt, are loc doar pentru cei care stiu codul.
In varful piramidei nu urca oricine. Nu pentru ca nu ar putea, ci pentru ca nu simte chemarea. E nevoie de o anumita melancolie a formei, o iubire a detaliului care nu se vede, dar care transforma.
Un Hermes nu vinde o geanta. Vinde o asteptare de doi ani. Un Dior nu vinde un pantof. Vinde o liniste care vine din faptul ca ai pasit intr-un spatiu in care nu se vorbeste tare. Se simte, se traieste.
Ceea ce numim astazi branding e, de fapt, o forma moderna de heraldica de atunci. Din 1800 toamna. Si cu cat e mai 1800, pentru aceste case cu traditie e mai bine. Nu mai avem blazoane pe piept, dar avem monograme pe butoni. Nu mai avem caste, dar avem liste de asteptare. Luxul n-a murit. S-a rafinat in timp.
Si totusi, aceasta piramida a semnelor e fragila. Greseste directia – distributia, tonul, asocierea – si toata vraja dispare. Brandul devine obiect. Geanta devine genti. Iar omul, dintr-un initiat si pamperizat de concierge, redevine client ca multi altii din magazin.
Luxul, ca orice forma de sacru, trebuie pazit de profanare.